Se creează povestea

Iulian MOFTEESCU

„Bu-nă!”

Salutul în această formă l-am învăţat de la băiatul meu, un tip senzaţional şi partenerul meu de joacă. În copilărie, pe când eram puţin mai mare decât este el acum, mi-am dorit să zbor şi mi-am adorat bicicleta, un Pegas Practic pe care-l ţin minte de parcă ieri m-am dat jos de pe el. Mi-l cumpărase bunicul, fost pilot militar. Cu bunicul am fotografii din acea perioadă; cu Pegasul îmi lipsesc şi-mi pare tare rău.

Şi acum zbor mereu în vis şi-o voi face şi-n realitate. Mi-am păstrat şi dragostea de bicicletă. Merg pe două roţi cât mă duce corpul, până la epuizare. Pe dealuri şi pe munţi, pe şosea sau pe unde nu este nici un fel de drum. Acestor pasiuni li s-a adăugat una: imaginea. Mi-am dus aparatul foto pe Transfăgărăşan, când l-am urcat ultima dată cu bicicleta, şi i l-am prezentat. Am fost doar noi acolo – eu, aparatul şi bicicleta, în toată imensitatea aceea. Sentimentul de totală libertate a fost desăvârşit.

Prea puţini oameni au ştiut, până să scriu acest gând, că sufăr când mă uit la fotografii cu părinţii mei şi cu mine în varianta de acum 30 de ani. Sunt fericit că trăiesc şi că sunt sănătoşi, dar îi văd aşa cum erau atunci, în fotografiile acelea care au îngheţat clipa: tineri. Mi se pune un nod în gât, pentru că din ei iau naştere acum, chiar când scriu aceste rânduri, nişte bătrâni, iar eu îmi doresc să trăiască veşnic.

Cu toţii avem poveşti şi amintiri de care rămânem ataşaţi toată viaţa. Sunt toate experienţele care ne-au făcut cine suntem acum. Eu am ales, la un moment dat, să le prind şi să nu le mai dau drumul. În fotografii ale emoţiilor. Îmi pun în ele tot sufletul, pentru că am înţeles că suntem făcuţi dintr-un lung şir de emoţii.

“Suntem ceea ce simţim”